Comunitatea Identitara România
După semnarea Tratatului de la Paris, în anul 1919, nordul Maramureșului a fost cedat unui nou stat denumit Cehoslovacia, și încadrat într-o autonomie mai amplă chemată ,,Podkarpatská Rus” (,,Rusul Subcarpatic”), ununde trăiau Rusini (Români slavizati), Români, Unguri, Cehoslovaci, Ruși, Germani, Iudei, Polonezi, și o mulțime de alte etnii. Autonomia practică a fost acordată acestui teritoriu pe data de 22 Noiembrie 1938, cu 20 de zile după ce se semnase Primul Acord de la Viena, prin care i se ,,retrocedau” Ungariei anumite teritorii în care Maghiarii compuneau o majoritate etnică, și printre care se află și o parte a ,,Rusului Subcarpatic”. Reședința autonomiei a fost mutată la orașul Hust.
Pe baza amplii autonomii obținute de către regiune, și cu Monsignor-ul Augustin Volosin (cunoscut pentru pozițiile sale care favorizau Ucraineanizarea Rusinilor) la putere, în ziua de 12 Februarie 1939 s-au organizat alegeri regionale, fiind aleși 32 de membrii pentru a compune Șoim-ul (Parlamentul regional): 29 rusini, 1 cehoslovac, 1 german și 1 român. Armata Cehoslovacă era condusă, în regiune, de către Ofițerul Lev Prchala, apărând integritatea teritorială a regiunii și Guvernul lui Volosin, însă Sich-ul Carpatic (cu o clară orientare Ucraineanofila, și compus în mare parte din Galitieni) lupta atât împotriva Guvernului Cehoslovac cât și împotriva populației Pro-Rusă, Pro-Română, Pro-Maghiară. Un alt inamic clar al acestei organizații paramilitare au fost Evreii. După numeroase dispute între Armata Cehoslovacă și Sich-ul Carpatic, dar și colaborări punctuale, Germania a procedat cu Invazia Cehoslovaciei în Martie 1939.
Așa s-a realizat evenimentul pe care vrem, de fapt, să-l tratăm în acest articol: Solicitarea alipirii ,,Rusului Subcarpatic” (care includea și nordul Maramureșului) la Regatul României. Pe dată de 15 Martie, Șoim-ul s-a reunit pentru prima și ultima dată, votând în unanimitate pentru independența regiunii. Cum Armata Maghiară deja începuse invazia noii ,,Ucraine Carpatice” în aceeași zi, Șoim-ul a mai luat o ultima decizie, tot în unanimitate: Alipirea cu Regatul României. Însă Guvernul Regelui Carol al II-lea nu a dat un răspuns, inițial. Ziua următoare, pe 16 Martie, Ungaria a anexat formal teritoriul, pe 17 s-au retras ultimele trupe Cehoslovace din orașul Hust, și pe 18 a fost stins ultimul foc de rezistență în Munții Carpați, fiind împușcât liderul ultimei garnizoane a Sich-ului (care se convertise, faptic, într-o unitate subalternă a Gărzii de Fier Române, atât în modalități cât și în modul de propagandă). Numai după ce a fost prea târziu, Majestatea Sa a arătat interes în a alipii României nordul Maramureșului. Președintele Volosin s-a refugiat în România, alături de o mare parte a Armatelor Cehoslovace și Sich-iste.
Așa deci, unirea nordului Maramureșului cu Patria Mama a rămas în imaginarul colectiv precum un vis frumos dar ne-înfăptuit din anul 1919, când trupele Românești ale Generalului Avramescu s-au retras din regiune fără motiv contractual sau geostrategic. Astăzi, însă, mai mult decât oricând din anul 1939, reunificarea acestei regiuni cu România pare a fi din ce în ce mai apropiată și reală. Negocierile referitoare la o viitoare Pace în Ucraina ridică speranțe în toate țările ne-dreptățite din spațiul Estului Europei (România, Polonia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria), și o posibilă dar un de asta puțîn realistă retrocedare a anumitor teritorii către aceste state apare din ce în ce mai des în spațiul public și diplomatic. Acestea se discuta în Negotierile de la Riad, de la München și de la Madrid, iar cele de la Paris pot avea un final similar, prin prezența militară Românească în regiunile noastre istorice (însă nu printr-o preluare efectivă a puterii în acestea).
Pe de o altă parte, în niciun moment nu a fost un procent atât de elevat, atât în România cât și în nordul Maramureșului, în favoarea reunificării acestor două tărâmuri. Astăzi, pe data de 15 Martie 2025, 86 de ani după ce ,,Ucraina Carpatica”, și implicit, nordul Maramureșului, și-au declarat alipirea cu România, ne aflăm într-un moment de răscruce, de la care autoritățile noastre (chiar și ilegitime cum sunt) ar putea face demersuri pentru recuperarea teritoriilor noastre.
Zaconschi I. Iosif