O poveste despre o „rezistență etnică” lungă și încăpățânată

Astăzi vă prezentăm o poveste despre o „rezistență etnică” lungă și încăpățânată.

Burii (Boer sau Afrikaner) au reprezentat pentru o lungă perioadă de timp, în istoria imaginației politice a „dreptei”, un exemplu de spirit tenace de identitate și voință încăpățânată de a rezista oricărui tip de asimilare etnoculturală de către britanici, înainte și de către populația aborigenă, după. Boer, în olandeză, înseamnă „fermier”, este numele folosit pentru a desemna o „națiune” reală, chiar caracterizată prin propria limbă (afrikaans) derivată din olandeză, cu un amestec puternic, la nivel lexical, de engleză, germană și portugheză.

Când a început totul?

În 1652 Jan Van Riebeeck, exploratorul olandez al Companiei Indiei Orientale a sosit în Capul Bunei Speranțe (este vârful sudic al Peninsulei Capului din Africa de Sud), mai exact pe coasta Oceanului Atlantic, fondând acolo o colonie, care a luat mai târziu numele de Kaapstad. Scopul a fost crearea unei alocări comerciale mici pentru navele olandeze. Acesta a fost punctul de plecare al unui proces de colonizare care a condus, în principal, țăranii olandezi, dar și huguenoții flamande și francezi, să ajungă la Cap, atrași de pământurile vaste și fertile total nelocuite și fără o populație africană. De-a lungul timpului au dat viață unei comunități autonome, dezvoltându-și de-a lungul deceniilor propria lor cultură, propriile tradiții și propria lor limbă, afrikaans.

Viața pașnică a burilor din „Țara Promisă” a fost întreruptă când, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Imperiul Britanic a revendicat Capul ca parte fundamentală a teritoriilor sale africane, iar la începutul secolului al XIX-lea a ocupat-o militar, supunând comunitățile burilor.

Începând din 1836, burii, oprimați de stăpânirea englezilor, au dat locul unei mari migrații spre nord în căutarea unor noi ținuturi, care au trecut în istorie cu numele Marelui Trek. Voortrekkers (țărani afrikaner albi) s-au stabilit apoi în diferite zone din nord, dar deja ocupate de populații Bantu, cum ar fi Zulu, Xhosa și Swazi. Acesta a fost preludiul problemelor rasiale din Africa de Sud actuală.

Începutul războaielor

Odată ce burii au ajuns în văile de la nord de râurile Oranje și Vaal, aceștia s-au prezentat pașnic șefilor tribali Zulu care au controlat teritoriul, cumpărând pământ de la ei pentru a-l cultiva și a locui. Tribul Zulu, care la început s-a dovedit pașnic, a trădat apoi acordurile, dând naștere unei serii de atacuri împotriva satelor burilor, în care bărbați, femei și copii au fost uciși cu brutalitate. Acest lucru a dus la apariția unui conflict armat sângeros care s-a încheiat cu victoria burilor la bătălia de la Blood River (16 decembrie 1838).

Burii, după ce au cucerit noile teritorii, au fondat o serie de republici independente: statul liber Orange, Republica Natalia, Republica Transvaal și Statele Unite ale Americii din Stellaland.

În această perioadă, atrași de posibilitățile de a lucra în minele de diamante și aur, numeroși europeni au venit în republici din Anglia, Germania, Franța, Irlanda, Belgia, Italia și Grecia, precum și din Olanda. Acești noi coloniști, asimilați în comunitățile bure, iau astăzi numele de „afrikaner”, termen prin care sunt adesea indicați toți africanii albi.

Pacea realizată cu greu de buri s-a prăbușit din nou din cauza expansionismului britanic, care odată cu cele două războaie anglo-bure (1880-1881 și 1899-1902) a reușit să anexeze republicile la Imperiu.

În 1899, Imperiul Britanic a decis să o pună capăt, declanșând un mare război împotriva Transvaalului și a Orangeului care, după rezistența curajoasă sub conducerea președinților lor respectivi (Paul Kruger și Martinus Steyn), a capitulat în 1902, semnând a doua pace din Pretoria. Războiul a costat viața a peste 7.000 de buri, la care trebuie adăugate 20.000 de morți în lagărele de concentrare engleze redenumite laager, cuvânt care, în afrikaans, însemna „cercul de vagoane” cu care boerii se protejau de atacul Zulu.

Burii, cu ajutorul brigăzilor internaționale, au rezistat, obținând și victorii importante; dar armata copleșitoare inamică, împreună cu faptul că britanicii au închis femeile și copiii burilor în lagăre, după ce au dat foc fermelor lor și au ucis animalele, au rupt rezistența.

Odată cu anexarea britanică, a fost fondată Uniunea Sud-Africană.

Uniunea Sud-Africană și Apartheid

În Uniune, viața politică a fost organizată după modelul european, cu formarea de partide politice precum Partidul Național (1914), Partidul Comunist din Africa de Sud (1921) – care a reunit electoratul alb – și Congresul Național African ( 1912) – care în schimb a reunit populația neagră. Fundația Uniunii a avut ca efect, de-a lungul timpului, atenuarea diferențelor și a conflictelor amare dintre buri și anglofoni, favorizând formarea unui vast grup etnic și politic, incluzând toată populația albă pe care a găsit-o, tocmai în Partidul Național, cea mai bună reprezentare a intereselor lor. Odată cu alegerile din 1948, Partidul Național a câștigat o majoritate absolută în parlament, menținând guvernul țării neîntrerupt până în 1994.

În acei ani, odată cu adoptarea unei legislației specifice, a luat formă acel sistem juridico-social cunoscut sub numele de apartheid, un cuvânt care, în afrikaans, înseamnă „separare”.

A fost promovat de guvernele postbelice conduse de Daniel Malan (1948-1954), Johannes Strijdom (1954-1958) și Hendrik Verwoerd (1958-1966). În 1950, Partidul Comunist – ostil politicii de apartheid – a fost scos în afara legii în timp ce, în 1960, Congresul Național African a fost dizolvat în urma unei demonstrații neautorizate a populației negre, desfășurată la Sharpeville, care apoi a degenerat într-o insurecție. În cele din urmă, în 1961, burii au obținut râvnita „răzbunare” împotriva Angliei, proclamând independența deplină a țării – care a luat numele de Republica Africa de Sud – și au părăsit Commonwealth-ul: „patria burilor” (Afrikanerdom) părea atunci să devină realitate.

Dar ce era apartheidul, urât de comunitatea internațională, dar despre care puțini știau natura reală?

Într-o perioadă în care procesul de decolonizare era în desfășurare și europenii au fost expulzați din orice funcție managerială și activele lor naționalizate, apartheidul a reprezentat – dincolo de orice considerație ideologică – instrumentul cu care minoritatea originilor europene (aproximativ 5% din populație) a reușit să supraviețuiască, evitând expulzarea totală din guvernul unei țări foarte moderne pe care, în bine sau în rău, a creat-o. Prin urmare, apartheidul, înainte de a fi o „teorie”, a fost un instrument impus de necesitatea istorică de a păstra identitatea etnică și politică a albilor (britanici și buri) permițându-le să facă să funcționeze „european” – și până în 1994! – singura țară din Africa subsahariană care nu este copleșită de decolonizarea anilor 1950 și 1960.

Diferitelor grupuri etnice africane – aparținând grupului bantu – li s-a rezervat autoguvernarea a aproximativ zece zone ale Republicii (bantustane) sub suveranitatea liderilor tribali. Guvernul sud-african a început, la sfârșitul anilor 1970, recunoașterea suveranității politice depline a bantustanilor, astfel încât aceștia au devenit state independente locuite de un anumit grup etnic, sub propriile lor capete, iar granița cu Republica Sud-Africană a devenit o graniță internațională între statele suverane.

Între 1976 și 1981, Transkei, Venda și Ciskei au fost proclamați independenți, fără ca independența să fie recunoscută de ONU: începuse boicotul internațional al țării cu care, având în vedere bogăția minerală, nimeni nu putea să nu distreze relațiile comerciale.

Și tocmai datorită acestei bogății, SUA și URSS, asistate de mari capitaluri internaționale, au decis să se concentreze asupra anihilării Republicii, finanțând terorismul legat de grupurile bantu (sulița națiunii, Congresul panafrican), responsabil pentru numeroase atacuri, de asemenea în detrimentul populației negre. Bisericile locale (catolice și reformate, cu excepția Bisericii Reformate olandeze) s-au remarcat și în acțiunea de sabotaj din Africa de Sud, care a oferit acoperire pentru terorism, și Partidul Progresist, condus de finanțatorul Henry Oppenheimer, singura forță politică albă deschisă ostilă apartheidului.

Guvernele lui Balthazar Vorster (1966-1978) și Pieter Botha (1978-1989) au renunțat treptat la apartheid sub presiunea grupurilor de interese menționate anterior, pentru a îmbunătăți imaginea Africii de Sud în forul internațional. Cu toate acestea, această politică a provocat multe scindări „drepte” ale Partidului Național, cum ar fi formarea, în 1969, a Partidului Național Refundat și, în 1982, a Partidului Conservator, în timp ce antreprenorul agricol Eugène Terre’Blanche a fondat în 1973 Mișcarea extraparlamentară a rezistenței afrikanere, care și-a desfășurat acțiunea politică în afara ariei electorale.

În 1983, Botha a promulgat o nouă constituție prezidențială care prevedea abolirea așa-numitului apartheid meschin, adică separarea grupurilor etnice în infrastructuri și locuri publice și constituția de lângă parlamentul oficial a două camere consultative, reprezentant al Hindustanului și electorat mestiz, dar nu bantu. Cu toate acestea, aceste reforme nu au oprit terorismul și Botha a fost obligat în 1985 să decreteze o „stare de asediu”, care s-a repetat până în 1989, când s-a retras din viața publică.

În 1990, noul președinte Frederik de Klerk a abandonat apartheidul și a permis reconstituirea Partidului Comunist și a Congresului Național African, a cărui conducere a fost eliberată din închisoare (pentru care a fost evident acordat Premiul Nobel). În 1993, noua constituție a recunoscut cetățenilor negri deplini și alegerile din 1994 – primele pe bază multirasială – au consacrat victoria ANC și a liderului său, avocatul xhosa Nelson Mandela, care a devenit noul președinte. Din 1994, deși o republică multipartidă, datorită marii majorități a populației negre, Africa de Sud a fost, de fapt, un adevărat stat cu un singur partid, în care pozițiile de putere, la toate nivelurile, sunt hegemonizate de ANC. Noul regim, însă, și-a manifestat imediat „laturile întunecate”, cu violența repetată împotriva minorității albe – o parte din care a expatriat – și cu conflictele sângeroase care au izbucnit între grupurile etnice bantu, în special Xhosa și Zulu. De fapt, Zulu Buthelezi (șeful partidului Inkatha, ministru șef al KwaZulu Bantustan și oponent al lui Mandela) a revendicat imediat rolul de purtător de etalon al libertății Kaffir, în ciuda faptului că a susținut întotdeauna regimul apartheidului, promovând un război civil împotriva ANC, cu ajutorul lăncierilor înarmați, cum ar fi „impi” al regelui Shaka, al cărui om se considera descendent. Soarta rezervată boerilor și, mai general, albilor, este foarte clară.

Dacă vă gândiți la cazurile frecvente de violuri sau crime cu practică pe scară largă a colierelor – vivicombustie după ce a fost imobilizat cu o anvelopă presărată cu benzină – este cu adevărat dificil să vă gândiți la reconstituirea unui Boerestaat pe modelul secolului al XIX-lea, evitând o secesiune. Mai mult, ANC desfășoară o campanie de deposedare progresivă a terenurilor în detrimentul descendenților coloniștilor europeni, folosind forța sau punând presiune asupra sistemului bancar, prin refuzul împrumuturilor sau executarea silită a activelor date ca garanție.

Pe de altă parte, se știe că corectul politic nu consideră, astăzi, posibil din punct de vedere istoric – necesită liniște – genocidele comise împotriva indivizilor din rasa albă sau a credinței catolice și nici nu există forțe politice capabile să concureze la nivel electoral cu ANC, având în vedere că Partidul Național s-a dizolvat în 2005 și uciderea lui Eugène Terre’Blanche de către unii Xhosa în 2010, a creat o mare dezorientare în rândurile frontului bur.

Africa de Sud s-a transformat într-o „republică bananieră”, precum cei născuți ca urmare a procesului de decolonizare, datoriilor Fondului Monetar Internațional: de la a fi exportator de alimente, a devenit importator, SIDA este endemic, cu peste 8 milioane suferinzi, sărăcia afectează aproximativ 20 de milioane de sud-africani, iar delincvența face din țară una dintre cele mai periculoase din lume.

Trebuie adăugat prăbușirea sistemului național de sănătate, îndatorarea de stat, creșterea amețitoare a corupției, degradarea mediului și a mediului urban, cu binecunoscutul fenomen al ocupanților ilegali de terenuri publice (plakkers) și ridicarea consecutivă a barăcilor în interiorul a ceea ce erau cândva civilizate contexte urbane. Poate acesta este viitorul pe care și-l doresc pentru Europa?

Genocidul alb

Țapul ispășitor pentru creșterea sărăciei și declinului socio-economic al țării a fost identificat la albi, care sunt încă acuzați că nu sunt africani, ci doar colonizatori rasiști. Pământul și fermele burilor au fost expropriate și apoi redistribuite populației negre; activitățile conduse de afrikaneri au fost confiscate și încredințate negrilor; albii au fost eliminați din rolurile administrative ale fiecărei instituții de stat, inclusiv televiziunii, cărora li s-a interzis să găzduiască conductori sau jurnaliști afrikaneri. Acest lucru a dus, din cauza incompetenței sau ignoranței noii administrații, la declinul total al acestor activități, care a agravat și mai mult situația națiunii. La toate acestea s-a alăturat o persecuție sistematică ce este caracterizată prin crime, bătăi și violuri, în special împotriva fermierilor care încă dețin fermele. Bărbații, femeile, bătrânii și copiii sunt torturați sălbatic înainte de a fi uciși brutal.

Crimele la fermă sunt în medie de 70 în fiecare an și se întâmplă de aproximativ 30 de ani. Guvernul micșorează atacurile, care sunt în schimb fomentate de partidul de extremă stânga Economic Freedom Fighters (EFF), care la mitingurile sale laudă exterminarea tuturor albilor cu strigătul „Omoară Burul”.

Deși mulți afrikaner au fost obligați să emigreze în Australia, Noua Zeelandă, Europa și America de Nord, cei mai mulți încă rezistă în ciuda tuturor. Atașamentul față de „Țara Promisă”, de tradițiile lor, îi face să reziste intens, chiar dacă își riscă viața sau sunt reduși la a trăi în mahalale. Genocidul albilor este în mod evident ignorat de comunitatea mondială și de acel globalism care dorește ca europenii și descendenții lor să fie reduși la o mică minoritate care să fie supuși politicilor de melting pot și auto-rasism. Acest popor torturat este apărat astăzi datorită unor inițiative locale, cum ar fi Orania, un oraș autosuficient și semi-autonom pentru Buri; sau ca noul partid pentru independența Capului, care își propune să separe Western Cape (singura provincie din țară liberă de tentaculele ANC) și, prin urmare, protejarea drepturilor afrikanerilor și Cape Colored.