TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920) o DREPTATE (INCOMPLETĂ) pentru ROMÂNIA

 

TRATATUL DE LA TRIANON  (4 iunie 1920) o DREPTATE (INCOMPLETĂ) pentru ROMÂNIA

Pe data de 4 iunie aniversăm anual semnarea “Tratatului de Pace de la Trianon”, unul dintre tratatele ratificate în cadrul “Conferinţei de Pace de la Paris” din anii 1919-1920. Semnat pe 4 iunie 1920 în Palatul “Marele Trianon” din complexul de palate Versailles, acesta aducea recunoaşterea internaţională a unirii Transilvaniei cu România (în sens extins, cuprinzând şi Maramureşul, Crişana şi Banatul) şi trasarea graniţei de vest a României.

În practică, “Tratatul de Pace de la Trianon” a fost semnat între Ungaria, ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, şi toate Puterile Aliate (mai mari sau mai mici), considerate învingătoare în Primul Război Mondial, printre care şi România. Deşi, în cadrul Conferinţei de Pace, au mai fost semnate şi alte tratate foarte importante pentru România (“Tratatul de la Saint-Germanin-en-Laye” din 10 septembrie 1919, cu Austria ca stat succesor al Austro-Ungariei, prin care se recunoştea unirea Bucovinei cu România, “Tratatul de la Neuilly-sur-Seine” din 10 decembrie 1919, cu Bulgaria ca ţară învinsă, prin care se reafirma apartenenţa la România a Dobrogei şi a Cadrilaterului, „Tratatul de la Paris” din 20 octombrie 1920 prin care Franţa, Marea Britanie, Italia dar nu şi Japonia – din cauza presiunilor exercitate de URSS, recunoşteau unirea Basarabiei cu România), „Tratatul de la Trianon” îşi găseşte un ecou mai puternic până în zilele noastre datorită propagandei revizioniste active, iredentiste şi revanşarde pe care Ungaria a desfăşurat-o constant de la semnarea lui până acum. Scandările „Nem! Nem! Soha!” („Nu! Nu! Niciodată!”) ce au răsunat în Parlamentul de la Budapesta faţă de semnarea tratatului sau „Vesszen Trianon!” („Să piară Trianon!”) se aud frecvent la manifestaţiile cu caracter naţional din Ungaria (unde ziua de 4 iunie este comemorată oficial încă din 1990 ca „zi naţională de doliu”) sau la manifestaţiile maghiare cu caracter autonomist sau separatist din Transilvania, Slovacia sau alte zone cu populaţie maghiară relativ numeroasă din afara Ungariei sau chiar din diaspora maghiară.

Aceasta, în ciuda faptului că la Trianon, Ungaria reapare pe harta lumii, după aproape 400 de ani, ca stat suveran şi independent (calităţi pierdute încă din anul 1526 în urma înfrângerii Regatului Ungar în bătălia de la Mohacs în faţa Imperiului Otoman condus de Soliman Magnificul) şi prima dată ca “stat naţional” cu o populaţie omogenă majoritar ungurească (căci nici pe teritoriul „Transleithaniei” – după cum era numită oficial entitatea „ungară” din imperiul dualist austro-ungar, ungurii nu erau majoritari ci însumau mai puţin de jumătate din populaţie faţă de români, slovaci, cehi, sârbo-croaţi, ruteni-ucrainieni, germani, evrei sau alte populaţii, în ciuda politicilor agresive de maghiarizare desfăşurate în sutele de ani).

În cadrul „Conferinţei de Pace de la Paris”, „Tratatul de la Trianon” a făcut dreptate României, dar o DREPTATE INCOMPLETĂ, deoarece nu au fost respectate în totalitate promisiunile oferite României de către Puterile Antantei la intrarea în război, respectiv întregul teritoriu până la râul Tisa al Crişanei (ce putea fi şi o compensaţie pentru că Armata Română a alungat regimul comunist a lui Bela Kun instalat în 1919 la Budapesta şi a desfiinţat primul stat bolşevic din Europa, după URSS: Republica Sovietică Ungaria), dar mai ales a Banatului care, în final, a fost împărţit de către Marile Puteri între România, Serbia şi Ungaria. Au fost situaţii în care experţii Aliaţi au propus o frontieră de vest pe un teritoriu mult mai restrâns decât cea stabilită în final. De exemplu, experţii italieni şi americani au propus frontiera de vest undeva pe aliniamentul Munţilor Apuseni, fără actualele oraşe Satu-Mare, Carei, Oradea sau Arad. Experţii francezi sau cei englezi au propus o graniţă asemămătoare cu cea decisă în final, existentă azi.

 

De asemenea, au rămas în afara României teritorii istorice cu populaţie românească băştinaşă, care fie nu au făcut obiectul lucrărilor Comisiei de Pace deoarece, anterior, România a fost obligată de interesele geo-politice ale Marilor Puteri să îşi retragă trupele armatei de pe acele teritorii (cum a fost Crișana de Vest sau partea dintre Tisa și Dunăre până la Budapesta ocupate de România în 4 August 1919 după contra-atacul generat de agresiunea Republicii Sovietice Ungare asupra Transilvaniei proaspăt unite cu România) fie au fost apoi ignorate de către politicienii negociatori români, cum este cazul Maramureşului de la nord de Tisa, parte a voevodatului Maramureșului istoric care a avut reprezentanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia de pe 1 Decembrie dar a ajuns, în final, în componenţa Cehoslovaciei, apoi a URSS şi azi a Ucrainei (regiunea Transcarpatia).

Ca să nu mai amintim de regiunea istorică a Pocuţiei – la nord-vest de Bucovina, care a fost stăpânită şi de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Sau de acei misterioşi oameni de munte din nord, din Carpaţii Păduroşi: huţuli, dolinieni, boiki, lemki, volohi, gorali sau… vlahi din răsăritul Cehiei actuale, care vorbesc azi graiuri slave dar folosesc cuvine româneşti în domeniul păstoritului, care este ocupaţia lor de bază şi azi: „bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc. ),

 

Alte teritorii cu populație majoritar românească ce nu au făcut subiectul Comisiei de Pace au fost cele ale regiunii Timocului din sudul Dunării, azi împărţită între Serbia şi Bulgaria, ce făcea parte în antichitate din ţinutul Tribaliei şi unde existau localităţi româneşti pe tot malul drept al Dunării.

 

Alt caz al românilor rămaşi în afara graniţelor este cel al românilor dintre Nistru, Bug şi mai departe spre răsărit spre Don (zonă denumită generic “Transnistria”). La Congresul militar moldovenesc din octombrie 1917 (care era atunci un nou pas spre unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918), Toma Jalbă, reprezentantul românilor transnistreni și viitor deputat în Sfatul Țării se adresa basarabenilor: ”Frații noștri, cui ne lăsați pe noi, moldovenii, care trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri, nu ne lăsați, nu ne uitați! Iar dacă ne veți uita, noi vom săpa malul Nistrului și vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-și schimbe râul mersul decât să rămânem noi, moldovenii, despărțiți unii de alții!”

… Iată că nu au reușit să întoarcă apele Nistrului, mulți urmași s-au pierdut, alții au fost masacrați, deportați, deznaționalizați și înlocuiți în timp cu populații alogene ostile României şi românilor, a căror urmaşi conduc azi de la Tiraspol (manevrați de la Moscova) o „entitate în stânga Nistrului” cu pretenţii de “republică nistreană” nerecunoscută nici de către Rusia.

 

Nici ramurile românităţii din Balcani (aromâni, meglenoromâni sau istroromâni) nu au făcut obiectul acestor tratate căci aparțineau altor regiuni geografice și altor probleme geo-politice. De-alungul secolelor acești români din Balcani au încercat să își creeze formațiuni statale proprii pentru a rezista deznaționalizării și etnocidului la care au fost supuși de vecini. Construirea înfloritorului oraș aromân Moscopole (azi, un biet sat în sud-estul Albaniei) unde a ființat prima tipografie din Balcani și distrus în 1788 de albandezii otomanizați conduși de Ali Pașa, Republica de la Crușeva a eroului aromân Pitu Guli invocat în imnul de stat al Macedoniei de Nord, apoi efemerul Principat de Pind și Meglen din anul 1917 și 1941-1943 sunt câteva exemple. Dar nici ei nu trebuie uitaţi căci suferinţa lor identitară continuă şi azi, România nereuşind să le ofere protecţie nici prin strămutarea unei părți a lor din Balcani în Cadrilater, nici prin refugiul lor în restul Dobrogei după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria în 1940.

 

Istroromânii își au locurile de baștină în peninsula Istria, azi aparținând Croației, lângă Italia. Unii cercetători consideră că sunt o rămășiță a proto-românilor urmași ai anticilor traci, alături de celelalte ramuri ale românității. Alții sunt de părere că sunt urmași ai păstorilor români numiți “maurovlahi”, “morovlahi” sau”morlaci” care cutreierau cu turmele lor de oi, cu secole în urmă, Balcanii de vest și alimentau cu vestitele lor produse păstorești toate orașele de pe litoralul Dalmației. Înșiși ei, istroromânii, își spun vlåš „vlahi” (singular vlåh), sau după numele localității în care locuiesc (numele croate ale localităților locuite de istroromâni sunt: Jesenovik, Kostrčani, Letaj, Nova Vas, Šušnjevica, Zankovci, Brdo sau izolatul Žejane – Jeiani)

Asimilările la care au fost supuși dealungul secolelor au redus arealul istroromânilor la câteva sate din peninsula Istria, fiind catalogați “cel mai mic grup etnolingvistic din Europa” (estimat la sub o mie de vorbitori) fiind considerați de UNESCO “în pericol grav” de a dispărea definitiv în următoarele decade. Ei nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică în Croația.

Deci “România Mare” a fost “mare”, dar nu atât de mare pe cât se întindea românitatea atunci. Nicolae Iorga spunea, pe bună dreptate, că “România este o ţară înconjurată de români”, fapt valabil și astăzi.

Dar cel mai corect e să afirmăm cu tărie că:

ROMÂNITATEA ADEVĂRATĂ – „ROMÂNIMEA”- precum o numea Mihai Eminescu, se întinde de DINCOLO de NISTRU, până DINCOLO de TISA și până DINCOLO de DUNĂRE! 

De atunci, din 1920, peste toţi românii rămaşi în afara graniţelor (dar şi cei din interiorul lor), a mai trecut un al doilea război mondial, au mai trecut alte tratate de pace ca cel de la Paris din 1947, cu noi graniţe trasate sub care trăim azi (nemaiavând în cadrul României nici Basarabia, nici nordul Bucovinei și Ținutul Herța, nici Cadrilaterul sau Insula Șerpilor…), au suferit deportări, prigoane, genociduri, au suferit politici agresive de deznaţionalizare şi asimilare, au suferit un război zonal ca cel din Transnistria din 1992 și cel din Ucraina de acum unde soldați etnici români mor pe frontul de luptă… Au suferit şi suferă încă…

Totuşi, încă nu sunt pierduţi cu totul aceşti români! Încă NU este mult prea târziu pentru ei! Dumnezeu a ajutat neamul românesc pentru crearea unui stat român unitar propriu, creând contexte favorabile la sfârșitul războiului și în anii ce au urmat, răsplătind, probabil, jertfa sa în numele Său timp de secole de ocupație și prigoniri…  Dar acest dar Divin – România, trebuie cinstit și apărat ca pe o icoană. Unirea trebuie făcută și consolidată în fiecare zi!

 

Trebuie să construim o Românie puternică, cu o diplomaţie puternică, cu o armată puternică, cu o economie puternică, cu o unitate şi solidaritate românească puternică pentru a fi capabili să ne apărăm pe noi, dar şi pe românii din afara granițelor să îi ajutăm să nu îşi piardă identitatea de români (chiar şi voluntar să îi ajutăm, dacă statul român prin instituțiile sale nu se implică mai mult!). Adică, să creem acel “tip de Românie” PREGĂTITĂ PENTRU MARILE MOMENTE ALE ISTORIEI (cum, din păcate, arareori a fost pregătită în decursul timpului), când ne vom putea REÎNTREGI.

Dar toate acestea se pot realiza doar dacă noile generaţii de români îşi vor însuşi o MENTALITATE NOUĂ, bine redată de următoarele versuri:

„Ţine minte fiul meu,
că există Dumnezeu,
uite cum a fost şi cum va fi.
Şi un jurământ te leagă:
Ţara noastră nu-i întreagă
însă asta doar până-ntr-o zi!

Când vei fi şi tu bărbat
să te simţi mereu soldat
pentru vechile hotare,
pentru România Mare!
Doamne, ocroteşte-i pe români!”
(Adrian Păunescu)

 

Dar, înainte de a visa la reîntregiri teritoriale, trebuie să avem grijă să nu mai pierdem și alți români prin deznaționalizare, emigrare sau război pe fronturi și în lupte care nu sunt ale lor. Românimea să trăiască!

Să nu uităm de neamul nostru străvechi! Să învățăm din trecut pentru a construi viitorul!

Ce am avut și ce am pierdut, ce a fost și ce a ajuns?… NOI suntem cei care trebuie să avem o permanentă veghere asupra dăinuirii neamului nostru, pe pământul nostru!

Marius Moldovan