Nu plânge Românie
Mă uit la tine România mea frumoasă,
Și nu-nțeleg de ce mulți din copiii tăi,
La sânul tău nu se mai simt acasă,
Hulesc și te privesc cu ochii răi?
N-aș fi crezut, să îmi fi spus vreodată,
Că liftele scârboase-mi vor otrăvi o țară,
Că-i întina-vor vatra și face-o-vor amară
Cum să privești senin si cum sa nu te doară?
Amibele spurcate au părăsit cărarea,
Cu temenele-adânci și zâmbetul hiclean,
Pentru un pumn de aur și-au oploșit trădarea,
Trezeste-te! Ion Vodă! Și mână-i la arcan!
Iară pe proști, în ciurdă, adună-i laolaltă, Maimuțe fandosite ce nu mai știu grăi,
Și-arată-le haiducii ce i-au avut odată!
Poate încep s-audă și poate s-or trezi!
Să nu mai fie slugi, să nu mai aibă spaimă
Și să ridice barda cu glorie si faimâ,
Pistoalele lui Pintea sau coasa lui Crișan,
Și de va fi nevoie sa-mbrace – a morții haină!
Nu plânge Românie, frumoasă fată dacă,
Dochia cea bătrână a dat drumul la lupi!
Sălbateci și tăcuți.. vin în fiorul nopții,
Copiii spurcăciunii, curând, vor fi dați morții.
Bogdan Gabriel