Nu plânge Românie

Nu plânge Românie

 

Mă uit la tine România mea frumoasă,

Și nu-nțeleg de ce mulți din copiii tăi,

La sânul tău nu se mai simt acasă,

Hulesc și te privesc cu ochii răi?

N-aș fi crezut, să îmi fi spus vreodată,

Că liftele scârboase-mi vor otrăvi o țară,

Că-i întina-vor vatra și face-o-vor amară

Cum să privești senin si cum sa nu te doară?

Amibele spurcate au părăsit cărarea,

Cu temenele-adânci și zâmbetul hiclean,

Pentru un pumn de aur și-au oploșit trădarea,

Trezeste-te! Ion Vodă! Și mână-i la arcan!

Iară pe proști, în ciurdă, adună-i laolaltă, Maimuțe fandosite ce nu mai știu grăi,

Și-arată-le haiducii ce i-au avut odată!

Poate încep s-audă și poate s-or trezi!

Să nu mai fie slugi, să nu mai aibă spaimă

Și să ridice barda cu glorie si faimâ,

Pistoalele lui Pintea sau coasa lui Crișan,

Și de va fi nevoie sa-mbrace – a morții haină!

Nu plânge Românie, frumoasă fată dacă,

Dochia cea bătrână a dat drumul la lupi!

Sălbateci și tăcuți.. vin în fiorul nopții,

Copiii spurcăciunii, curând, vor fi dați morții.

Bogdan Gabriel