O notă despre tendința dizidentă a dreptei

O notă despre tendința dizidentă a dreptei

Se întâmplă adesea ca majoritatea discursurilor noastre să se învârtă în jurul faptului de a fi “anti-ceva”, fie că este vorba de sionism internațional, imigrație, comunism sau chiar și de simplul termen “degenerare” cu care înglobăm manifestațiile deviant sexuale încurajate de la cel mai înalt nivel cu scopul de a ajunge la copii.

La profunzimea ei, această atitudine care poate fi percepută din exterior ca fiind “anti-ceva”, se naște dintr-un instinct de iubire și dintr-o dorință de a proteja ce-ți este drag, fie că este vorba de familie, de neam, de identitate națională și de tot ceea ce este firesc. Pacea sufletească și iubirea de aproape domină viața unui naționalist, ele sunt completate de determinarea unei reacții necesare la amenințarea împotriva a tot ceea ce am enumerat mai sus, o amenințare care pune în pericol tot ceea ce iubim. Prioritatea devine combaterea amenințării imediate, astfel că lupta naționalistă este percepută drept “anti”. În realitate este o luptă “pro”. De ce combați amenințarea? Ca să aperi ceea ce iubești.

Unii dintre noi am uitat asta și ne lăsăm purtați de puternice emoții, dăm vina pe antiromâni pentru starea noastră decăzută. Suntem obsedați de starea aceasta și de răul din jur. Implicit, motivația noastră derivă din aceste emoții mistuitoare. Nu numai că este o atitudine auto-distructivă, sclavagistă pasiunilor și nedemnă, dar este în principal un cadru mental perdant în orice vrem să întreprindem.

Nu poți scrie viitorul fără să ai o viziune pozitivă asupra lui. Aici se află slăbiciunea manifestă a unei atitudini conservatoare/tradiționale/reacționare. Nu se poate câștiga putere decât progresând spre un ideal pozitiv.

Dumnezeu și natura umană realistă nu cunosc o justiție mai adevărată decât cea a unei lupte. Dacă sunt învins într-o luptă, nu este pentru că dușmanul meu era “malefic” etc., ci pentru că am fost neglijent cu mine însumi. Singura modalitate de a-mi învinge adversarul este să fiu mai bun și să devin mai puternic.

Ceea ce ne trebuie, în opinia mea, este o atitudine de idealizare. Acest lucru implică în mod necesar faptul că avem nevoie de oameni care să scrie literatură, romane și tratate de filozofie care să transmită o viziune pozitivă asupra viitorului (activitate ridiculizată în sferele noastre și descrisă ca “masturbare mentală”). Nu poți construi un castel fără să întocmești mai întâi planuri, să dezbați și să dezvolți idei bune de planificare arhitecturală.

Un Maestru nu se definește prin discursuri sau polemici, ci prin propria sa misiune. Orice adversari pe care îi întâlnim pe drum sunt întâmplători.

Nu vom ajunge niciodată nicăieri dacă îi intimidăm moral pe oameni. Obținem tracțiune doar atunci când îi inspirăm pe semeni la o viziune adevărată a viitorului!

Glorie României!

Pentru Biruință!

Gabriel D.