George Coșbuc – unul dintre cei mai mari poeți ai țării

Născut pe data de 20 septembrie 1866, la Hordou, satul în care nu numai că a crescut tânărul ce avea să devină unul dintre cei mai mari poeți ai țării, ci și locul în care tânărul George și-a dezvoltat o poftă și o dragoste pentru povești și literatură, sentimente ce l-au împins spre artă și iubirea de simplu și frumos.

Încă de la vârsta de cinci ani, George Coșbuc învață să citească de la Tanasuca Mocodean, un bătrân diac. Urmează să studieze în satul natal la școala confesională greco-catolică, dar, din motive de sănătate, întrerupe studiul, iar după doi ani, urmează clasele a II-a și a III-a la școala confesională greco-catolică din Telciu, unde învață și limba germană.

În anul 1875, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, iar în această perioadă aprofundează operele literaturii romane și universale. Citește operele lui Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Gottfried August Burger și mulți alți scriitori.

Încă din clasa a V-a, în anul 1880 activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva și este recunoscut drept membru extraordinar datorită vârstei, dar și a talentului său. În această perioadă este tot mai atras de literatura clasică, este cuprins de dragostea pentru folclorul românesc și de cărțile vechi, iar aceste trăiri îl marchează. În anul 1884 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere Francisc Iosif din Cluj, continuă studiile clasice, se preocupă și de istoria vechilor greci, istoria literaturii latine, interpretarea și traducerea scrierilor lui Cicero și începe o colaborare cu gazeta Tribuna din Sibiu, al cărei director este Ioan Slavici.

În anul 1887, George Coșbuc rămâne la Sibiu pe o perioadă de doi ani în care continuă să-și expună talentul artistic și este încurajat de Ioan Slavici să aibă încredere în puterile sale și să persevereze pe acest drum. Acest tânăr poet, „un admirabil băiat de vreo 21 de ani” precum Slavici spune, începe să fie și mai atras de folclorul romanesc, limbajul popular și dorește restabilirea unității culturale a poporului român.

Poemul semnificativ pentru cariera lui George Coșbuc este Nunta Zamfirei, poem care îl aduce mai departe în atenția cititorilor, publicat în martie 1890 în revista Convorbiri Literare.

În anul 1889 ajunge la București, unde îl întâlnește pe Titu Maiorescu. În această perioadă, participă la două ședințe ale Junimii și continuă să publice în continuare la Tribuna, una dintre cele mai cunoscute opere fiind „Pe lângă boi”.

În ședința din 26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotăraște cu 4 voturi din 6 să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai, plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc.

Vorbind în numele Secției literare, Duîliu Zamfirescu spune în raportul său: „Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”

Una dintre memorabilele poezii ale lui George Coșbuc este poezia „Noi vrem pământ!”, publicată în anul 1894 în revista Vatra și republicată în 1896 în volumul File de tort. În această poezie este foarte bine ilustrată nedreptatea pe care țăranii români au îndurat-o din cauza ciocoilor, lipsiți de suflet din cauza statutului social și al bunăstării materiale. Țăranii români erau tratați dur: „Bătăi și chinuri, când țipam, / Obezi și lanț, când ne mișcam, / și, plumb, când istoviți strigam / Că vrem pământ!”; însă, de asemenea, este arătată și reacția oamenilor iubitori de dreptate: „Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoși să fiți. Nu veți scăpa / Niciun mormânt!”.

Această strofă merită să ajungă cunoscută de orice român, mai ales de cei ce greșesc tării și poporului, deoarece acest popor a îndurat și îndură, însă doar o scânteie a naționalismului și o foame de dreptate de se va aprinde, „ciocoii” vor înțelege, poate prea târziu, greșelile comise.

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.

„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru…” spunea Bogdan-Duica la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”