Home / BLOG / Occidentul devine o cizelare a operei orwelliene „1984”?

Occidentul devine o cizelare a operei orwelliene „1984”?

Occidentul devine o cizelare a operei orwelliene „1984”?

Acest articol este împărțit în două secțiuni:

  • Analiza a două romane semnificative pentru subiectul tratat: „Tabăra Sfinților” de Jean Raspail și „Sfârșitul utopiei” de Herbert Marcuse. Ce ne pot spune aceste cărți despre evoluția actuală a Occidentului?
  • Care este concluzia generată de compararea acestor cărți cu opera orwelliană

Pentru început, romanul lui Raspail reprezintă cel mai important roman distopic scris în a doua jumătate a secolului 20. Intriga sa centrală se referă la o armată care transportă un milion de migranți din India către țărmurile Franței. Este o invazie, o ocupație a Nordului Global de către Sudul Global. Pe măsură ce imigranții aterizează, Franța este aruncată în haos, împreună cu restul Europei, iar civilizația occidentală moare.

Cu toate acestea, Tabăra Sfinților nu este un roman-dezastru. Semnificația cărții nu ține de faptul că Raspail a avut dreptate să prezică imigrația în masă sau să o descrie în termeni catastrofici. Mai degrabă, geniul romanului constă în reprezentarea unei apocalipse în sensul originar al termenului respectiv. Tradusă corect, apocalipsa este redată ca ”revelație”, ”dezvăluire”, literalmente o „descoperire”. Tabăra Sfinților dezvăluie logica perversă care pătrunde în civilizația occidentală târzie și scoate în evidență nihilismul vinovăției prin care Occidentul își salută propria distrugere.

Tabăra Sfinților a fost unul dintre primele romane ale lui Raspail și a continuat să aibă o carieră literară distinsă.

El însuși catolic, Raspail a simpatizat cu tradiționalismul catolic. Înainte de a muri în 2020, el devenise un apărător vocal al Liturghiei Tridentine (Liturghia tradițională în latină, care a fost celebrată între 1571 și 1962. În același timp, a menținut relații de prietenie cu oameni din întreg spectrul politic. A corespondat cu intelectuali liberali și de stânga, precum și cu unii politicieni socialiști, printre care președintele François Mitterrand și premierul Lionel Jospin. În 2000, Raspail a fost aproape admis în Academia Franceză, dar a pierdut cu un vot strâns. În 2003, a primit marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze, un premiu pentru realizările lui de-a lungul vieții.

Raspail nu va permite ca migranții să fie idealizați. De-a lungul romanului, el subliniază vulgaritatea lor, oferind descrieri îndelungate ale crudității lor, promiscuității sexuale și igienei respingătoare. (În unele părți ale Indiei, fecalele umane sunt folosite pentru a genera căldură. Bărcile se bazează pe acest tip de combustibil.) Aceste descrieri pot fi excesive, dar nu sunt gratuite. Raspail provoacă fantezia sauvage pure (a bunului sălbatic), care susține polemicile anti-occidentale ale lui Sartre și, într-o măsură mai mică, ale lui Fanon. „Veți fi convins”, a scris Sartre, „că ar fi mai bine pentru tine să fii un nativ în adâncul mizeriei sale decât să fii un fost colonist”. Raspail dorește să vă convingă de contrariul. Oricare ar fi virtuțile lor, migranții sunt săraci din punct de vedere material și cultural. De aceea găsesc Occidentul atractiv. Ei nu au misiunea de a răscumpăra Europa păcătoasă; ei caută eliberarea de sărăcie și de opresiunea uneori brutală și inechitățile culturilor non-occidentale.

Guvernele europene cad pe măsură ce sosesc migranții, iar cetățenii europeni se retrag din viața publică. Societatea civilă se prăbușește; ca urmare, migranții nu se bucură de nicio îmbunătățire reală a stării lor. Ei își aduc conducătorii răi cu ei, înlocuind regimurile europene cu regimurile de care au fugit. Dictatorii generali și brahmanii preiau poziții în guvernul francez, conducând așa cum au făcut-o în propriile meleaguri. Migranții și susținătorii lor nu ”includ” Restul în Occident. Ei extind sfera Lumii a Treia, iar nenorocirea devine globală. Pretinsa binecuvântare a venirii nenorociților, atât de prețuită de vocile progresiste din roman, nu are loc. Ceea ce iese la iveală nu este un despotism deosebit de dur – există doar  ocazional câte un bocanc călcând pe chipul uman – dar durerea supraviețuitorilor este mare, din cauza amintirilor vii despre ceea ce au pierdut.

Tipul de universalism moral al Occidentului, sugerează romanul lui Raspail, provoacă dispariția acestuia. Occidentalii au făcut un imperativ categoric din umanitarismul comic defectuos al doamnei Jellyby – „facerea de bine” îndreptată către un altul îndepărtat, în timp ce concetățenii proprii sunt neglijați. În acest climat moral, evlavia cerută pentru a-și iubi comunitatea și forța necesară pentru a o apăra devin vicii.

Pentru a dramatiza transformarea iubirii de sine comună într-o crimă morală, Raspail pune la lucru intuiții morale mai vechi. Pentru a împiedica migranții să aterizeze pe teritoriul lor, marina egipteană amenință că le va scufunda convoiul. Această tactică este crudă, dar eficientă. Armada se întoarce din Egipt și se îndreaptă spre Africa de Sud. Regimul de apartheid alb de acolo (încă la putere în roman) face aceeași amenințare. Dar, spre deosebire de egipteni, sud-africanii încearcă să ofere convoiului provizii medicale și alimente. Migranții le resping și călătoresc mai departe.

Când armada se îndreaptă spre Europa, ofițerii de marină francezi își dau seama că nu se pot baza pe echipajele lor – sau chiar pe ei înșiși – pentru a amenința migranții cu distrugerea. Flota intră fără piedici în Mediterana. Pe măsură ce migranții se apropie de țărm, guvernul francez apelează la ultima instituție de încredere a țării, armata, care este desfășurată pe coastă. Discursul de urgență al președintelui francez se concentrează pe justiția apărării unei civilizații, prin mijloace militare dacă este necesar. Dar orice intuiții are cu privire la cerințele iubirii de sine, sunt copleșite de moralismul dominant și imperativul său. Președintele se clatină în mijlocul discursului, se depărtează de la remarcile pregătite. El se răzgândește și spune că este la latitudinea conștiinței fiecăruia să stabilească cum să acționeze.

Această formulare – fiecare trebuie să decidă – este fatală. Ea dizolvă națiunea în indivizi atomizați. De acum înainte, nu există nicio autoritate care să acționeze în numele poporului francez, să adopte și să aplice legi și, în cele din urmă, să le apere. Acest moment, și nu preluarea ulterioară a funcțiilor civice de către invadatori, marchează moartea Franței și moartea Europei.

Pe de altă parte, seria de discursuri a lui Marcuse promovau ideea unei „utopii occidentale”, în care noile posibilităţi de a modifica mediul natural şi tehnologic evoluau mai repede chiar decât dorinţele omenirii. Societatea de consum şi statul asistenţial mai aveau nevoie „doar“ de abolirea revoluţionară a tuturor opreliştilor tradiţionale şi legale pentru a exceda promisiunile tuturor utopiilor. În consecinţă, căutarea utopică, acest „exerciţiu asupra posibilităţilor laterale“ (Raymond Ruyer), îşi pierdea însăşi raţiunea de a fi. Această judecată tranşantă includea şi utopia marxistă „ortodoxă“, căreia Marcuse îi prefera o versiune erotico-estetică, foarte apropiată de fourierism, deşi nu total desprinsă de cea mai atrăgătoare „brave new world” a tânărului Marx, Critica Programului de la Gotha. Desigur, dispariţia deferentelor dintre munca fizică şi intelectuală, una dintre tezele acelui text, era concepută diferit de diverşii exegeţi ai lui Marx: chinezii credeau că e suficient să o decreteze pentru a institui comunismul, pe când sovieticii o condiţionau de atingerea unui anumit nivel de prosperitate. Dar esenţială în poziţia lui Marcuse este răsturnarea „dialectică“ a atitudinii faţă de „socialismul ştiinţific“: mai bine de un secol, visul marxiştilor fusese descoperirea „legilor şi legalităților“ universului, pe baza „cheii universale“ a maestrului lor. După ce tehnologia modernă şi economia capitalistă deveniseră capabile să răspundă tuturor nevoilor materiale chiar înainte ca ele să se articuleze serios şi să atingă nivelul „conştiinţei de clasă“, oamenii trebuiau să se concentreze pe toate celelalte nevoi, fără nici o inhibiţie. „Socialismul utopic“ – ne amintim că Marx dăduse sintagmei un sens peiorativ – triumfa asupra „socialismului ştiinţific“. Mai mult, lumea ideală era prefigurată ca un falanster universal în care, fără grijile materiale care au sfârşit prin a-l dezarma până şi pe Fourier, singura preocupare era juisanţa.

Cum seria de cuvântări anterior menționată a fost scrisă între mai-iunie 1968, atașez un istoric al perioadelor tratate de acele discursuri:

Perioada 1920-1940 epuizase potenţialul utopic al Dreptei reacţionare. (Folosesc termenul „reacţionar“ în sensul dependenţei de o „acţiune“, de un alt impuls, de o altă mişcare, fiindcă toate reacţionarismele interbelice, ca şi gemenele lor avangardiste, sunt orientate spre viitor, fiindcă se leagă de aceeaşi paradigmă: modernismul. Din acest motiv, distincţiile Stânga-Dreapta sunt secundare în raport cu elementele de continuitate, dialog şi asemănare.) Dreapta fusese astfel discreditată durabil ca alternativă credibilă la democraţia liberală, „revoluţia conservatoare“ plasându-se, alături de alte revoluţii, în galeria de experimente istorice ratate. Tot perioada interbelică delegitimase şi credinţa în progresul indefinit, moştenită din Epoca Luminilor, relansată de pozitivism, subminată de pe la finele secolului al XIX-lea şi ridicată de Heidegger în registrul metafizic tocmai pentru a i se administra lovitura de graţie.

Numai avangardele artistice şi literare păreau încă apte de a figura ori numai prefigura o topologie non-spaţială sau liminară a lumii bune, mai bune, perfecte. Sau cel puţin amuzante, bizare, paradoxale, excentrice, surprinzătoare. Într-un cuvânt: vii. Nici utopiile interioare, psihologizante sau teologizante (dintre acestea din urmă, cele datorate lui Martin Buber şi Paul Tillich merită o menţiune specială) propuse omului modernist – acest actor, pacient şi rezultat al modernismului – nu avuseseră o soartă mai bună, astfel că Occidentul părea angajat pe termen lung într-o dinamică antiutopică a imaginarului social. Cu alte cuvinte, într-un univers mental al blazării, pesimismului, închiderii, scepticismului generalizat. În sfârşit, ororile ultimului război mondial şi şocul destalinizării, precum şi iluzia prosperităţii creată în tot Occidentul în anii numiţi de francezi Les Trente Glorieuses, destabilizaseră şi mai mult inerţia utopică în care cultura occidentală se afla de la Morus încoace.

Înainte de a se declara învins şi de a se abandona prezentismului (în sensul dat de François Hartog, de „regim de istoricitate“), consumismului, postistoriei (în sens kojèvian), în ciuda enormului succes al literaturii distopice (Zamiatin, Huxley, Orwell etc.) şi al revelaţiilor privind Uniunea Sovietică, Occidentul şi-a oferit o ultimă ocazie de a construi Utopia. Şi a pierdut. Acesta este pentru mine sensul profund al perioadei mai-iunie 1968. Dincolo de nostalgiile „supravieţuitorilor“, împletite cu amintirea anarhiei, a anomiei orgiastice şi a întâlnirii erotice dintre „clase“, ca într-o fantasmă a lui Gherasim Luca (un prieten parizian, provenit, ca 92% dintre studenţii anului 1968, din „burghezie“, a avut atunci prima sa experienţă sexuală cu o „proletară“; studentele „burgheze“ făceau descoperirea simetrică), dincolo de extazul jocului provocator şi subversiv fără riscuri, rămâne intensitatea unui moment de „beţie a posibilului“. Pe termen lung, chiar dacă toate celelalte se uită, Occidentul va păstra probabil în memoria sa colectivă tocmai această ebrietate simbolică.

În concluzie, dacă am compara aceste două romane cu opera orwelliană și cu realitatea în care trăim, putem ajunge la un singur răspuns: temele abordate de aceste cărți reprezintă o expunere, din diverse perspective, a lumii în care trăim și care încearcă din răsputeri să ne ascundă răutatea ei.

Cezar

Distribuie

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Comunitatea Identitara

Comunitatea Identitara