Comunitatea Identitara România
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE de la 24 ianuarie 1859, impropriu sau chiar greșit supranumită „Mica Unire”, NU A FOST DELOC MICĂ, chiar dacă ea a fost doar primul pas spre realizarea „Marii (sau Marilor) Uniri” din anul de grație 1918!
În contextul geopolitic existent la începutul anului 1859 și a condițiilor impuse de Marile Puteri ale epocii, a fost nevoie de o adevărată ARTĂ diplomatică și strategică super-inteligentă și super-inspirată din partea politicienilor români ai vremii pentru a realiza unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești(Munteniei/Valahiei).
În același timp, oamenii de cultură și de creație ai vremii (gazetari, scriitori, poeți, pictori, muzicieni) și-au adus și ei aportul, realizând opere artistice ce ne impresionează și azi, luptând prin ARTA creată de ei pentru deșteptarea conștiinței naționale a poporului român de pe ambele maluri ale Milcovului (râul ce constituia atunci granița dintre Moldova și Muntenia) spre realizarea idealului unirii.
Unirea Principatelor Române a inspirat atunci, dar inspiră și astăzi creatorii ce folosesc mijloace moderne de culturalizare și conștientizare a generațiilor române actuale.
Inițiativa SuperBonus de Cultură vă prezintă în mod inedit Unirea Principatelor Române din perspectiva celor mai reprezentative opere de artă create în acea perioadă dar și în perioada noastră contemporană, reflectând aceast mare ideal și realizare națională: PICTURI, STEAGURI, STEME, opere literare transpuse în piese de TEATRU, FILM DOCUMENTAR și EDUCATIV, POEZII transformate în MUZICĂ, JOC și DANS transformat în artă coregrafică.
Unirea Principatelor Române a fost și e o OPERĂ DE ARTĂ!
Unirea Principatelor Române e SUPER-ARTĂ!
ARTA PLASTICĂ
<<Unirea Principatelor se înscrie în istoria națiunii române ca unul din actele importante ale constituirii statului unitar român modern, iar acest moment istoric va rămâne veșnic ancorat în profunzimea conștiinței națiunii române, fără a-și pierde vreodată însemnătatea.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iași proclama în unanimitate domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859, sub presiunea populației adunate pe dealul Mitropoliei, Adunarea Electivă de la București proclama domn al Țării Românești pe același Alexandru Ioan Cuza. Poporul român a dorit o Unire deplină, durabilă și temeinică prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Participant activ la viața politică a acelor vremuri, publicistul Ion G. Valentineanu, în lucrarea sa intitulată „Din memoriile mele”, rememora euforia și atmosfera zilei de 24 ianuarie 1859 din capitala București: „Când se vedu din curtea mitropoliei, la ferestrele camerei fâlfâind batista albă în mânele lui Ion Brătianu, un strigăt frenetic de bucurie resună din toate pepturile poporului de afară: Trăiască unirea! Trăiască Cuza-Vodă alesul Moldovei și al Munteniei! Trăiască România una și nedespărțită. Acest strigăt strebătu ca fulgerul în oraș și electriză toată capitala. Tot Bucureștiul era în picioare de la Filaret și Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mișcat de această veste salvatoare (…).”
Mihail Kogălniceanu aprecia, în anul 1862, că „Unirea națiunea a făcut-o!”, 24 ianuarie înscriindu-se pentru eternitate în istoria patriei ca o zi a renașterii naționale românești.
În fața Adunărilor Elective reunite la București, la 24 ianuarie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza se adresa națiunii române: „Credincios misiunii ce mi-ați dat și cunoscând dorința statornică a românilor de a rămâne uniți, am proclamat înaintea D-voastră, cât și înaintea țării, unirea definitivă a Principatelor. V-am zis că ea va fi precum România o va dori și simți”.
În lupta pentru realizarea și recunoașterea unirii au fost antrenate activ largi categorii sociale. O categorie aparte au fost artiștii plastici români care s-au pus în slujba idealului unirii, și-au dovedit spiritul militant, forța de înțelegere a evenimentului istoric. Momentul Unirii Principatelor a prilejuit implicarea artiștilor în viața comunității, prin crearea unor opere de artă care, la rândul lor au făcut istorie.
Inspirați din realitățile acelor vremuri, militând pentru unire cu mijloacele proprii, artiștii plastici români au exprimat în operele lor aspirațiile și visele românilor, au oglindit sufletul poporului românesc.
Pictori precum Theodor Aman, Gheorghe Tăttărescu, Carol Popp de Szathmary și Nicolae Grigorescu au oglindit unirea celor două Principate în operele lor, lăsând posterității o inestimabilă comoară.
Theodor Aman (1831-1891) pictor și grafician, pedagog. S-a născut la Câmpulung ca fiu al unui negustor căftănit din Craiova; tânărul Aman și-a pus arta în slujba luptei pentru unire.
Theodor Aman
Într-un articol din Gazeta Artelor din 24 noiembrie 1902 se făceau referiri la importanța și rolul pe care pictorul la avut în arta modernă românească: „Ne mărginim să spunem că Aman a fost cel mai de seamă pictor al istoriei noastre naționale. Lui i se datoresc tablouri de mare valoare pentru începutul artei noastre naționale (…)”.
Răspunzând cerințelor impuse de momentul istoric din acea vreme, Aman își va concentra toate eforturile de a aduce țara la „cunoștința artelor”, făcând ca de numele său să se lege punerea bazelor unei vieți artistice moderne în capitala noului stat. Cea mai de seamă realizare de acest gen trebuie considerată înființarea, în 1864, împreună cu Gheorghe Tătărescu, a Școlii Naționale de Arte Frumoase din București.
Evenimentele desfășurate în lupta pentru unire au avut un puternic răsunet în sufletul acestui mare artist și patriot. Theodor Aman pictează în cinstea Unirii: Votul de la 24 Ianuarie, Proclamarea Unirii la București, Hora Unirii la Craiova, Unirea Principatelor Române.
În toamna anului 1857, pe când lupta pentru unire era în plină desfășurare, Aman susținător însuflețit al acestor idealuri a pictat celebrul tablou intitulat Hora Unirii la Craiova. Este una din primele opere de valoare din arta românească în care aspirațiile poporului sunt ilustrate printr-o scenă autentică de istorie contemporană.
Aflându-se la Craiova, la 9 octombrie 1857, dată la care are loc prima dată hora unirii, lucrarea redă un moment istoric important la care Theodor Aman a fost martor.
Pictorul se portretizează împreună cu familia într-un colț al tabloului. Pe o pancartă stă scris: „Vivat România Unită”. Scena se desfășoară în timpul nopții, prilej pentru Aman de a-și dovedi măiestria, folosind cu pricepere o regie de ansamblu, contraste de lumini și umbre, imprimând întregii compoziții un caracter solemn. Atmosfera surprinsă de autor este emoționantă, desprinzându-se emoția și firescul celui care a trăit evenimentul.
Theodor Aman – Hora Unirii la Craiova (Datare: 1857)
Tabloul se află în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României și face parte din categoria Tezaur. Lucrarea lui Theodor Aman rămâne o operă ce va dăinui peste timp și care nu poate să lipsească din nicio carte de istorie.
O altă compoziție cu temă istorică, realizată de Theodor Aman, este Proclamarea Unirii, un document prețios atât din punct de vedere artistic, cât și istoric. Momentul proclamării unirii prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost surprins plastic, în anul 1861, de Aman, lucrarea aflându-se azi în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, fiind clasată în categoria Tezaur.
Creația artistică reprezintă pe membrii Adunării Elective de la București în timpul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Într-o încăpere cu ferestre în fundal, 62 de bărbați sunt prezentați într-o atitudine de poză, pictorul sugerând totodată presiunea maselor populare aflate afară, în jurul Mitropoliei, asupra deputaților din sală.
Theodor Aman – Proclamarea Unirii (Datare: 1861)
O altă pictură a artistului în care „vorbește” despre ideea de unire este intitulată sugestiv Unirea Principatelor. Opera de artă este simbolică prin redarea în prim plan a două tinere îmbrăcate în straie populare românești, reprezentând Principatele Române, Moldova și Țara Românească. Lucrarea, realizată în anul 1857 de Aman, se află astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă din Iași.
Theodor Aman – Unirea Principatelor (Datare: 1857)
(Descriere: Două tinere femei, îmbrăcate în costume populare, văzute frontal până la genunchi, stau una lângă alta, ținându-se de mână. Tânăra din dreapta ține cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului celeilalte tinere un lanț scurt, de care este atârnată o cruce de aur cu jumătatea inferioară circumscrisă într-un cerc. Tânăra din dreapta are fața smeadă, păr negru cu cărare pe mijloc și cu o bentiță de bănuți de aur ca o panglică, ochi negri. Este îmbrăcată în rochie albă cu motive roșii și fir de aur, deschisă la gât unde are trei șiruri de mărgele mărunte, roșii, fotă roșie cu motive albe și negre dintr-o bucată, bluză descoperită pe o mică porțiune în față. În talie are un brâu închis cu două catarame rotunde, de metal, pe una inscripționat „VALAHIA”. Cea de-a doua tânără are tenul alb, ochii albaștri, părul prins în coc, cu flori roșii și verzi, la spate. În urechi, cercei. Poartă ie albă cu motive albastre, la gât, salbă, fotă neagră din două bucăți. La brâu, două catarame inscripționate „MOLDOVA”. Semnat și datat dreapta jos, cu negru: Th. Aman 1957.)
Theodor Aman este considerat de critica de specialitate primul artist modern, în adevăratul înțeles al cuvântului, din istoria plasticii românești. Prin viața și activitatea sa, el a influențat și a grăbit deschiderea spre modernitate a artelor din țara noastră.
Gheorghe Tăttărescu (1820-1894) pictor român, născut la Focșani. Prin opera sa a adus o contribuție de seamă la dezvoltarea picturii noastre naționale, în secolul marilor prefaceri, la care a participat ca militant și artist deopotrivă. Idealul eliberării naționale și al unirii tuturor românilor este transpus în compoziții alegorice cu subiecte revoluționare și patriotice: Renașterea României, Unirea Principatelor.
Gheorghe Tăttărescu
Animat de ideile revoluției de la 1848, Tăttărescu se gândește să țină trează flacăra aspirațiilor pașoptiștilor prin arta sa.
Tabloul cu titlul Renașterea României a fost pictat în Italia între 1849-1850 și s-a bucurat la vremea sa de un mare răsunet în viața culturală a țării. Laitmotivul lucrării este dezrobirea țării, pe plan social și cultural. România este reprezentată printr-o femeie așezată pe drapelul Munteniei ce este împodobită cu o eșarfă de culoare roșie, reprezentând simbolul revoluției de la 1848. La picioare femeia are lanțuri rupte și un iatagan turcesc rupt în două. Problema socială este reprezentată de cornul abundenței ce simbolizează bogăția, cultura. A treia problemă tratată este cea culturală, îngerul dreptății ridică de pe fruntea României vălul obscurantismului în care se găsește afundată țara și îi arată că, prin artele frumoase și știință, țara va progresa.
Conținutul bogat în semnificații al tabloului îi conferă lui Tăttărescu dreptul de a se număra astfel printre primii noștri pictori militanți.
Gheorghe Tăttărescu – Renașterea României (Datare: 1849-1850)
Gheorghe Tăttărescu – Renașterea României, versiune cunoscută cu denumirea Deșteptarea României aflată Muzeul de Artă din Craiova
În anul 1867, România fiind invitată pentru prima oară să ia parte la o expoziție internațională – Expoziția Universală de la Paris – Tăttărescu expune această lucrare ce va rămâne multă vreme un simbol artistic al aspirațiilor românilor.
În octombrie 1857, Tăttărescu a expus la Colegiul Sf. Sava din București desenul intitulat sugestiv Unirea Principatelor. Desenul a fost litografiat în mii de exemplare și înfățișează două femei prinse de braț ce doresc să formeze un singur suflet. Cele două femei sunt de fapt cele două țări, Moldova și Muntenia, care țin în mână un steag pe care stă scris „UNIRE”. Ca însemne ale puterii, sunt prezente, o singură coroană, un leu și un vultur, elemente ce pecetluiesc unirea. Acest desen este considerat ca fiind primul desen cu temă națională din istoria graficii românești.
Gheorghe Tattărăscu – Unirea Principatelor (Datare: 1857)
(Câțiva ani mai târziu, același Gheorghe Tăttărăscu realiza tabloul 11 Februarie 1866 – Romania Modernă)
Gheorghe Tăttărăscu – 11 Februarie 1866 – Romania Modernă
Prin activitatea desfășurată de-a lungul vieții, prin opera lăsată generațiilor viitoare, Tăttărescu a demonstrat că își iubea nu numai arta, ci și pe semenii lui, țara, un luptător pentru reîntregirea neamului românesc.
Carol Popp de Szathmary (1812-1887) pictor, grafician, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa.
Carol Popp de Szathmary
Tema unirii l-a atras pe artistul și documentaristul Szathmary încă din timpul preliminariilor, el realizând o serie de litografii precum: Conferința de pace de la Paris – 1856, Solemnitatea deschiderii Divanului Ad-hoc – 29 septembrie 1857, Solemnitatea deschiderii primei Camere Naționale – 29 februarie 1860.
Datorită talentului remarcabil de a surprinde realitatea în elementele esențiale, aptitudinilor fine de portretist și documentarist, în anul 1863 este numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza „pictor și fotograf al Curții”, artistul marcând evenimentul pe vinietele aflate pe spatele fotografiilor.
Szathmary a realizat, la cererea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, desenele pentru stema și steagul României, proiectul pentru Ordinul Unirii (1864), Harta Principatelor Române (1864), proiecte pentru mărci poștale.
În ziua de 24 ianuarie, numele lui Alexandru Ioan Cuza se întipărea pe fruntea țării. Cuza a reprezentat simbolul unei mari cotituri istorice trăite de națiunea română.
Artiștii aplecați cu penelul asupra acestui personaj istoric al neamului au lăsat zugrăvit chipul domnitorului în diferite ipostaze și momente, aducând astfel un prinos de recunoștință, celui care a fost primul domn al României. Cel mai cunoscut portret al domnitorului, intitulat Alexandru Ioan Cuza, a fost semnat de Carol Popp de Szathmary.
Tabloul, aflat în prezent în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, a fost realizat de Szathmary între anii 1863-1865, în perioada de apogeu a domniei lui Cuza. Domnitorul este înfățișat în uniformă de ofițer, emanând o atitudine dârză, impunătoare, mâna dreaptă cu pumnul strâns este sprijinită pe o masă acoperită cu o țesătură verde, unde se observă două documente, iar în mâna stângă ține garda sabiei.
Carol Popp de Szathmary – Alexandru Ioan Cuza (Datare: 1863-1865)
Încă din primii ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a înscris în programul său de reforme dezvoltarea artelor. Organizează plastica românească, sprijinind înființarea școlilor de arte frumoase la București și Iași, pinacotecile din aceste orașe, primul Salon de artă din București.
Nicolae Grigorescu (1838-1907) s-a născut în satul Pitaru, județul Dâmbovița, fiind primul dintre fondatorii picturii române moderne, un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
Nicolae Grigorescu
Evenimentul istoric, de la 24 ianuarie 1859, l-a găsit pe tânărul pictor Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Agapia unde i se încredințase pictarea bisericii mari. Momentul aflării veștii că Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul ambelor țări îl însuflețește pe artist, relatând mai târziu acest episod scriitorului Alexandru Vlahuță: „Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile.(…)Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor…Vremi de credință erau acelea! Era mai multă iubire între oameni și mai multă cinste.”
Din păcate, desenele și schițele artistului consacrate evenimentului unirii s-au pierdut în timp. Singurul tablou al pictorului rămas este cel aflat astăzi în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, intitulat Unirea Principatelor, lucrare realizată la Paris (1863-1864), un omagiu pe care Nicolae Grigorescu îl aducea actului istoric de la 24 ianuarie, un fel al lui de a-și exprima admirația și recunoștința acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în fața istoriei.
Nicolae Grigorescu – Unirea Principatelor (Datare: 1863-1865)
Nicolae Grigorescu a fost un rapsod al pământului și neamului românesc și a cântat prin ceea ce a lăsat viitorului, dragostea pentru acest neam.
Momentul Unirii Principatelor a înflăcărat mințile, sufletul și penelul artiștilor plastici români care au lăsat moștenire adevărate opere de artă. S-au creat portrete ale artizanilor Unirii, s-au conceput compoziții inspirate din realitate sau alegorice, unele realizate înainte de Unire, altele celebrând faptul împlinit. Lucrările dedicate Unirii Principatelor reflectă cu destulă putere conștiința vie a epocii care le-a produs și rămân semnificative pentru dezvoltarea istorică a patrimoniului artei românești.
Bibliografie selectivă:
-Drăguț, Vasile; Mihalache, Marin; Florea, Vasile; Grigorescu, Dan (1970), Pictura românească în imagini, Editura Meridiane, București.
-Trăușan-Matu, Lidia, Cronica de artă (2017), Editura Mega, Cluj-Napoca.
-Frunzeti, Ion, Arta românească în sec. al XIX-lea (1991), Editura Meridiane, București.
-Valentineanu, Ion, Din memoriile mele (1898), București.
-Vlahuță, Alexandru, Pictorul Nicolae Grigorescu (1969), Editura Tineretului.
-Wertheimer-Ghika, Jacques, Gheorghe Tăttărescu (1971), Editura Meridiane.
-Topârceanu, Adriana, Dialog între istorie și artă (1973), Editura Militară.
-Constantinescu, Paula; Dițescu, Ștefan, Catalogul Galeriei Naționale (1975), București. >>
Muzeograf, Maria Mihăilă (Complexul Muzeal Național Neamț)
Petre Alexandrescu (1828-1899) a fost un pictor român care a pășit pe urmele lui Gheorghe Tattarescu. El a trimis la București în anul 1856 o lucrare intitulată Unirea Principatelor.
În anul 1858 a pictat la Paris Unirea Principatelor care a fost litografiată și difuzată în tiraj de masă. Litografia, tipărită la Wonneberg, din care un exemplar se află la Palatul Patriarhal din Dealul Mitropoliei, este o alegorie: la partea superioară Sfânta Treime, protectoare; jos, pe pământ, un înger încoronat, care strânge mâinile celor două țărănci, simbolizând cele două principate unite. Pe o treaptă, mai jos, alte două femei: Justiția și Istoria, sunt martore la acest act solemn.
Petre Alexandrescu – Unirea Principatelor (Litografie. Datare: 1858)
Petre Alexandrescu – Unirea Principatelor (Pictură. Datare: 1858)
În epocă mai circula și o litografie de T.I Stoenescu dedicată lui Alexandru Ioan Cuza, „Domnul Unirii” de la 1859.
T.I Stoenescu – Dedicat înălțimei Sale Alexandru Ioan I-iul, Domnu Romînilor (Datare: 1860 – 1869)
O frescă a Ateneului Român prezintă Unirea Principatelor Române în anul 1859 – a celor două provincii românești, Moldova și Ţara Românească, simbolizate prin chipurile a două femei, îmbrăcate în costumul tradițional specific provinciilor, care deapănă același fir. Este prezentat și Alexandru Ioan Cuza (1820- 1873) – primul domnitor al Principatelor Unite și al statului naţional România între 1859– 1866. Se sugerează Reforma agrară din 1864 când peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, desfiinţându-se servituţile și relaţiile feudale. Alături de figura domnului român este prezentat și sfetnicul acestuia, Mihail Kogălniceanu (1817- 1891).
Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se află scena, se desfășoară o frescă lată de 3 metri, 225 de metri pătraţi cu o lungime de 75 m, operă realizată în cinci ani, între 1933- 1938 de pictorul Costin Petrescu (1872- 1954), fiind pictată în tehnică “Affresco” adică executată pe o tencuială proaspătă.
sursă: https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10/posts/1516437858474543/</a
sursă: https://turistinbucurestiro.blogspot.com/2013/07/fresca-ateneului-roman.html
DESCARCĂ! PROMOVEAZĂ CULTURA!
Dacă apreciezi că și alte persoane merită să vizioneze aceste informații, preia și postează linkul articolului pe paginile tale de pe rețelele de socializare, trimite-le direct linkul sau descarcă, printează și distribuie colegilor, prietenilor, cunoscuților, străinilor, foaia de informare „SuperBonus de cultură: Unirea Principatelor Române e Super-Artă!” atașată AICI.
*********
Inițiativa „SuperBonus de cultură” va continua în viitor să ofere informații consistente și despre alte subiecte de interes pentru completarea culturii generale, dezvoltării personale sau profesionale și a conștiinței naționale.
Abonează-te la notificările acestui site accesând butonul clopoțel și vei fi înștiințat de fiecare dată când vor fi postate viitoarele „SuperBonusuri de cultură”!
Distribuie! Culturalizează-i și pe alții! Dacă apreciezi că și alte persoane merită să afle aceste informații, preia și postează linkul articolului pe paginile tale de pe rețelele de socializare, trimite-le direct linkul sau descarcă, printează și distribuie colegilor, prietenilor, cunoscuților, străinilor, documentele atașate la fiecare ediție.
Contribuie la inițiativa „SuperBonus de cultură”! Dacă ai propuneri cu alte teme pe care le consideri de interes pentru cultura generală, dezvoltarea personală sau profesională și conștiința națională a actualelor generații, dacă deții documente inedite, arhivă foto-video sau documentare video favorite, scrie-ne sugestia printr-un email la adresa info@comunitateaidentitara.com și vom analiza propunerea ta.
*********
PRIMELE STEAGURI OFICIALE ALE ROMÂNIEI
Despre primele steaguri ale României, realizate după Unirea Principatelor Române, redăm integral articolul pe această tem semnat „Colonelul Năsturel” ă, în ziarul Albina, 24-31 Decembre 1900.
<< Steagurile comandate în 1862-1863, nu fură distribuite trupelor decât la 1 Septembrie 1863. Ceremonia, prezidată de Domnul Stăpânitor, fu impozantă şi frumoasă, sfinţirea drapelelor se făcu de Primatul României, fiind de faţă o mulţime mare de popor, care venise pe platoul Cotrocenilor. Cu această ocaziune, M. S. Domnul pronunţă următorul Înalt ordin de zi:
„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,
Ziua de azi se va socoti printre cele mai mari în analele noastre. Drapelele cele vechi ne reaminteau suveniruri triste, fiindcă arătau Principatele despărţite. Azi, primiţi din mâinile Mele drapelul care reuneşte culorile provinciilor-surori, după cum voinţa unanimă a Românilor a unit pe capul Meu coroanele ambelor Ţări. Vechile voastre steaguri au fost, totuşi, martorele unor evenimente pe care doresc să le văd păstrându-se; ele se vor depune la Arsenal.
Primind noile drapele, reamintiţi-vă pururea că v-am încredinţat onoarea Ţării. Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noştri, şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. Este familia, căminul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii voştri şi în care se vor naşte fiii voştri. Drapelul este încă simbolul devotamentului, al fidelităţii, al ordinii şi al disciplinei pe care o reprezintă armata. Drapelul este, în acelaşi timp, trecutul, prezentul şi viitorul: este Istoria întreagă a României. Cu un cuvânt, drapelul reprezintă toate îndatoririle şi toate virtuţile militare cuprinse în ateste două cuvinte, gravate pe acvilele române: Onoare şi Patrie.
Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,
Juraţi de a păstra cu cinste şi fără pată drapelele voastre, ca să corespundeţi încrederii şi speranţei ce am pus, împreună cu Ţara întreagă, în armată. Juraţi de a-l apăra, în orice ocaziune, ca pe un depozit sacru, încredinţat vitejiei şi patriotismului vostru”.
Armata întreagă răspunse: Jurăm!
Trupele care primiră acest drapel au fost următoarele:
Regimentele de Infanterie, create în Muntenia încă de la 1830, şi anume: Regimentele 1, 2, 3 de linie; apoi cele create în Moldova, la aceiaşi dată, şi anume: Regimentul 4 (fost de muşchetari), şi 5 (fost de vênători); în fine, Regimentul No. 6, creat, la 1860, în Moldova, la Ismail, din Regimentul No. 4, şi Regimentul No. 7, creat, la aceiaşi epocă, în Muntenia, la Ploieşti, din Regimentele 1, 2 şi 3. În total, 7 Regimente de Infanterie şi un batalion de vânători, creat la 1860.
Regimentele de cavalerie, create la 1830: unul, în Moldova, sub numele de Vânători Călări, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 1-iu de Lăncieri, şi altul în Muntenia, sub numele de Regiment de călăraşi, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 2 de Lăncieri. În total, 2 Regimente de Cavalerie. Aceste 10 steaguri se află depuse în muzeul arsenalului armatei.
Steagul model 1863
Iată descrierea steagului „model 1863” şi a stemei Principatelor Unite, zugrăvită pe el. Steagul este format din trei făşii de mătase, dispuse orizontal, cu roşul deasupra, galbenul la mijloc şi albastrul jos, având 0,900 m lărgime şi 1,100 m lungime, şi tivit pe margini cu franjuri sau ciucuraşi de fir de aur. Pe fâşia galbenă figurează, fără scut, o acvilă naturală, cu zborul jos, încoronată princiar şi ţinând în senetra un pumnal de argint garnit (adică cu mânerul de aur), iar în dextra, un buzdugan de aur; peste ateste două însemne de domnie trece o panglică roşie, ce poartă, cu litere de aur, deviza latină Honor et Patria. Pe pieptul acestei acvile se află un scut despicat (adică tăiat printr-o linie verticală drept în două, ceea ce dă două cartiere). În primul (cartier) tăiat (coupé, adică tăiat printr-o linie orizontală drept în două) pe azur şi aur (adică albastru şi galben) o acvilă naturală, cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur, broşează peste tot, care reprezintă Muntenia; în al doilea, tăiat pe roşu şi azur, o întâlnire (rencontre, adică se vede din faţă) de bou (nu bour) naturală, având între coarne o stea de aur cu şase raze, broşează peste tot, care reprezintă Moldova. Scutul este timbrat cu o coroană princiară, al cărei vârf (cimier) este un glob de azur, cercuit şi cruciat de aur. Partea opusă a steagului este identică cu cea descrisă mai sus, cu deosebire că emblemele sunt schimbate din cartierele lor.
În colţurile libere ale tricolorului se află litera A (Alexandru) de aur, într-o coroană de ramuri de măslin, tot de aur. În vârful prăjinii, se află o acvilă napoleoniană, încă cruciată, stând deasupra unui (carlel) dreptunghi. Pe feţele acestui dreptunghi se află, în relief, deviza Honor et Patria.
Steag model 1863. România A.I. Cuza – reproducere color
Steagul Domnesc
După cum rezultă din inscripţiunea ce se citeşte pe steagul ce voi descrie aci, credem că el este Steagul Domnesc, făcut în 1863, după ce se recunoscuse necesitatea contopirii guvernelor; căci acest steag este singur de felul lui în toată colecţiunea muzeului.
Este format din trei fâşii, ca şi steagul precedent al armatei, însă având 1,800 m lărgime şi 2,130 m lungime. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o întâlnire de bou natural (culoare naturală), având între coarne o stea de aur cu şase raze; iar în senestra o acvilă neagră conturnată, cu zborul jos, cruciată de aur şi ţinând în gheara dextra un buzdugan de acelaşi metal, şi în senestra, o spadă romană de argint garnită (adică mânerul de aur, tăişul – lama – de argint).
În dreapta şi în stânga emblemelor, se încrucişează drapelele şi stindardele Munteniei şi Moldovei cu banderola albastră cu ciucuri de fir, cum o prevedea Convenţiunea de la Paris. Deasupra emblemelor se află o coroană princiară, iar deasupra coroanei, inscripţiunea următoare, cu litere de aur: Unirea Principatelor. Fericirea Românilor. / Trăiaseă A. ION I. Pe faţa opusă, figurile sunt reproduse întocmai, cu deosebire că ocupă locurile schimbate, deci acvila nu mai este conturnată, ci obişnuită (adică capul este întors spre aripa dreaptă).
Mătasea tricolorului are, pe margini, ciucuraşi de fir. În vârful prăjinii se află o acvilă stampată, cruciată şi coronată, ţinând în gheare un sceptru şi o spadă; pe tot pieptul acvilei este stampat o întâlnire de bour cu o stea cu 6 raze între coarne. Acvila şi bourul sunt reproduse pe ambele feţe identic. De sub acvilă atârnă o cravată de culoare spălăcită, provenită sau din galben, sau din albastru, cum credem să fi fost la început.
Steag Domnesc. România A.I. Cuza – reproducere (aproximativă)
Alt steag Domnesc
După emblemele ce o poartă şi, mai ales, din causa inscripţiunii, conchidem că acest steag, iarăşi singur de felul lui, nu poate fi decât steagul Domnesc de la 1859, până la 1863. El se deosebeşte de steagul domnesc descris mai sus prin ordinea în care sunt aşezate culorile, şi anume: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos; apoi forma lui nu mai este dreptunghiulară, ci partea care fâlfâie liberă în aer este tăiată în unghi, astfel că dimensiunile sunt următoarele: lungime sus şi jos 1,900 m, iar la mijloc 1,610; lărgime l,590 m. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o acvilă neagră, cu zborul luat (vârful aripilor în sus) cruciată de aur şi coronată princiar, ţinând în dextra un sceptru de aur, iar în senestra o spadă de argint garnită; în senestra, o întâlnire de bour naturală, având între coarne o stea vărsată (vérsée) de aur. Deasupra emblemelor, pe fâşia albastră, se află o coroană princiară. Dedesubt, pe fâşia roşie (care este destul de degradată), se mai poate încă ceti următoarele două rânduri, cu litere de aur (degradate în parte): Represintanţii României / V’a încredinţat stindardul.
În vârful prăjinii se află, pe o faţă, acvila cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar, ţinând în dextra o spadă (ruptă lama, rămas numai mânerul), iar în senestra, un sceptru; pe faţa cealaltă, o întâlnire de bour cu o stea între coarne (acvila şi bourul sunt sculptate pe lemn, iar nu stampate în metal).
[nu s-a găsit o reproducere grafică a acestui model]
Aci se termină descrierea steagurilor din perioada „convenţională”, steaguri care există în muzeul Arsenalului. Din cele ce precedă, rezultă că aceste steaguri se pot grupa în două categorii cu totul deosebite, şi anume: tricolor orizontal 1-a categorie: roşu sus, galben la mijloc şi albastru jos; Tricolor orizontal 2-a categorie: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos.
Colonel Năsturel
(Albina, Anul IV, No. 13-14, 24-31 Decembre 1900, pp. 339-343).>>
Sursa: https://dragusanul.ro/steagul-si-stema-romaniei-i/
PRIMELE STEME OFICIALE ALE ROMÂNIEI
Despre primele steme ale României realizate după Unirea Principatelor Române și problematicile lor heraldice, redăm articolul pe această temă semnat „Colonelul Năsturel” , în ziarul Albina, 7-14 Ianuarie 1901.
<< Să trecem acum la descrierea stemelor. Cât timp Țările fură despărțite, fiecare și-a avut scutul și emblema sa proprie. Cu alegerea Domnitorului Cuza în ambele Principate, se impunea o modificare a Armăriei țării, precum mai târziu, la 1863, Unirea, recunoscută de Puterile garante, trebuia să impună o altă întocmire a armelor, care să armoniseze cu noua stare de lucruri. Obligațiunea de a modifica armele rezulta din mai multe cauze principale, care au dat și dau naștere așaziselor scartelări (écartelures) astfel:
1). Alianțele dădură naștere despicării scuturilor (écu parti), adică împărțirii lor în două părți egale, printr-o linie verticală. Un esemplu îl aflăm în Unirea Muntenieil cu Moldova, unire care crea scutul reprezentat prin figura reprusă și pe drapelele model 1863, despre care am vorbit. Femeile care, deși n-aveaü armării, în vechime, fiindcă nu aveau, ca bărbații, scuturi, căști, cămăși de zale, baniere etc., femeile, zic, adoptară mai târziu armele soților sau părintilor lor, al căror nume și titluri ele purtau, și astfel ajunseră ca să împreune armele lor cu acelea ale bărbaților ce le luau în căsătorie.
2). Mulțimea domeniilor sau feudelor (fief) a contribuit, în cel mai mare grad, la propagarea obiceiulul scartelării și azi puțini suverani nu sunt obligați a scartela în raport cu mulțimea domeniilor lor. Ferdinand III, care avea ca domeniu, de la tatăl său, regatul Castilia, (1217), iar de la mama sa pe acela de Leon (1239), le uni pe amândouă, împreunând armoariile prin scartelare. Tot astfel făcu heraldul principelul Cuza cu Moldova și Muntenia, în armoaria reprezentată de (fig. 1).
3). Pretențiunile înulțese și ele cartierele armoariilor și obligă, deci, la scartelare. Așa, regii Engliterei, care, chiar pe timpul primelor războaie ale Revoluțiunii franceze, se intitulau și regi al Franței, scartelau scutul lor cu armele Franței și ale Engliterei. Devisa lor: Dieu et mon droit, face și actăzi aluziune la aceasta. Ducii de Savoia scartelau de Cipru și Ierusalim. Către jumătatea secolului al XV, René d’Anjou, regele Siciliei (1417), văzându-se deposedat de regatele asupra cărora el pretindea a avea drepturi, spre a anunța pretențiunile și drepturile lui, scartelă Neapol-Sicilia cu Aragon și Ierusalim. Se pare că de la el s-a început obiceiul scartelăriì.
4). Printre cauzele principale se mai citează Demnitățile, mai ales cele bisericești, în care prelații scartelează armele lor cu armele bisericii la care sunt numiți. Concesiunile, prin care o casă are concesiunea de a purta, pe lângă armele-i proprii, și alte arme, ce se concesionează de Suveran. Recunoștința, mai ales a cardinalilor către Papa care i-a numit, făcu pe aceștia a scartela armele lor cu ale Papei. Frații cadeți scartelează pentru a schimba (briser) armele și a se deosebi de primul născut, care moștenește singur titlurile și blazonul tatălui său neschimbate.
Unii autori heralzi explică scartelarea scuturilor în chipul următor: scartelările sunt semne onorabile pentru nobilul cavaler. Aceste semne nu sunt altceva decât loviturile, tăieturile și spărturile primite și rămase pe scut, în timpul luptelor crâncene, la care a luat parte cavalerul. Vechii cruciați nu se îndurau să se despartă de asemenea scuturi și le păstrau, cu multă religiozitate, în starea în care se aflau ca niște martori siguri ai curajului și valoarei lor; cu cât numărul loviturilor primite era mai mare, cu atât valoarea cavalerulul era mai ridicată. Azi, scutul armorial nu mai este decât o copie a scutului de răzbel, el nu reprezintă decât suvenirele tăieturilor primite de strămoși. Pavezele brăzdate cu un număr mare de linii aparțin armoariilor celor mai mari războinici. Azi, asemenea vitejii sunt mărturisite de decorațiunile de război, ce se poartă pe piept.
Stema reprezentată prin modelul despre care vorbește Înaltul ordin de zi No. 34, din 9 Februarie 1861, este de felul acelora pe care știința blazonului le numește „armăria cu scuturi accolate” (écus accollés) sau lipite unul lângă altul. Acest obicei este exclusiv rezervat femeilor care acolează, cum ziserăm, scuturile lor lângă acelea ale bărbaților. Și cum, după acest obicei, scutul bărbatului ocupă locul de onoare, iar al femeii pe cel din stânga, apoi, în cazul ce ne preocupă, neputând fi vorba despre așaceva, nu putem afla explicarea acolării decât astfel cum am dat-o, la pagina 282 a „Albinei”: chestiune de vechime a Domnului.
Eroarea comisă în 1861 se atribuie exclusiv stării de lucruri încă nedesăvârșită a necunoașterii regulilor artei. Acestă eroare fu îndreptată în Martie 1863 și un exemplu de stemă a fost deja descris, când am vorbit despre drapelul model 1863. Figura 2 este stema Principatelor Unite, stema imprimată pe „Desbaterile Adunării Legislative a României, sesiunea 1864-65”. Avem dar a face cu un exemplar oficial.
Scutul este despicat (parti); în întâiul tăiat (coupé), pe albastru și aur, figurează o acvilă conturnată cu zborul jos, care broșează peste tot și care reprezintă Muntenia; în al doilea tăiat, pe roșu și albastru, o întâlnire de bour (de argint? naturală?), care broșează peste tot și având între coarne o stea de argint, care este Moldova. O coroană princiară timbrează scutul, iar suporții sunt doi delfini (smalțul?). Totul este sub pavilion domnesc, având drept vârf (cimier) o coroană regală. Încrucișate la spatele pavilionului (passé en sautoir), se văd două însemne în forma celor date de Romani Legiunilor lor, și anume, la dextra, o acvilă conturnată cu cifra romană V, iar la senestra, o întâlnire de bour cu o stea între coarne și cifrele romane XXIV pe cartel.
Fig.2 reproducere color (aproximativă)
Critica ce se poate face acestui model este următoarea: Pentru ca o armărie să fie complet determinată, trebuie trei lucruri esențiale: culoare (smalț, metal sau blănuri); apoi scutul sau câmpul (dacă adică câmpul este plin sau are mai multe cartiere) și, în fine, mobilele sau figurile ori piesele heraldice, emblemele. În exemplul de mai sus nu avem nimic de zis în privința emblemelor, ele sunt perfect arătate: o acvilă și o întâlnire de bour; nu se specifică însă nici în decret, nici pe model, ce culoare au aceste figuri. Cu privire la scut, noi știm că nu poate fi vorba decât de două cartiere, neavând decât două embleme. Neapărat, cei de la 1863 doreaa a avea în marcă și drapelul fiecărui principat, dar această dorință, heraldicească de altfel, au realizat-o tăind fiecare cartier. Despre culoarea emblemelor iarăși nu se vorbește nimic.
În Înaltul decret nu se vorbește despre suporți, iar figura îi reprezintă fără a le arăta smalțul; în fine, nu se pomenește nimic despre însemnele încrucișate la spatele pavilionului, cum nu se zice nimic nici despre aceasta. Cifrele romane sunt greșite pe însemne: cifra 5 trebuia la cvartelul Moldovei, iar 24 la al Munteniei. Armăria precedentă este numită de alianță.
Erorile semnalate, în marca precedentă (fig. 2), au fost îndreptate în modelul întocmit de un cunoscător, căci desenul se află într-un uvragiu special: Armorial des souverains. Iată stema (fig. 1):
Fig.1 reproducere color (aproximativă)
Scartelat, în primul și al patrulea, pe albastru, o acvilă de aur cu zborul jos, cruciată și coronată princiar, ținând în dextra o spadă, iar în senestra un sceptru, totul de același (adică coroana, crucea, sceptrul, spada, tot de aur; în blazonare nu se repetă cuvântul, ci se zice „de același”), care reprezintă Muntenia; în al doilea și al treilea, pe roșu, o întâlnire de bour de argint, având între coarne o stea cu șase raze de același (metal), care reprezintă Moldova. Peste totul (scutul cel mic) este tripărțit (tiercé) în fâșii: albastru, aur, roșu, cu o bordură de aur. Scutul, timbrat cu o coroană antică, are ca suporți doi delfini de argint. La spatele scutului se încrucișează însemnele Munteniei și Moldovei, pe ale căror cartele se află cifrele romane V și XXIV. Totul sub pavilion Domnesc, timbrat cu o coroană princiară. O panglică de argint poartă, cu litere de nisip (sable, negre), deviza: TOȚI IN UNUM.
Această stemă este aplicată pe mai multe acte oficiale, care se raportează la Domnia principelui Cuza. Ea este, din punct de vedere heraldic, în perfectă concordanță cu regulile stabilite de știința blazonulul. Însă nu se pot trece sub tăcere următoarele puncte:
1). În toate vechile sigilii moldovenești, până la jumătatea a doua a secolului al XVII, steaua dintre coarnele bourulul a fost continuu cu cinci raze, dispuse astfel ca una să fie cu vârful în sus, iar nu cu vârful în jos, adică „vărsată”. De la această dată și până la epoca „regulamentară” (1830), steaua are 6 raze și foarte rar se găsește, pe unele peceți, și cu câte 5 raze. Sub Domnia luí Mihaia Vodă Sturdza, steaua se întâlnește de mai multe ori cu câte 5 raze, decât cu 6, iar sub domnia lui Cuza faptul se petrece tot astfel. Nu mai încape vorbă: steaua a avut, în vechime și trebuie să aibă și acum, cinci raze, iar nu șase.
2). Peste-totul nu poate fi decât armele casei domnitoare, fiindcă cele patru cartiere sunt ocupate cu armăriile de alianță ale Principatelor. Regulile științei blazonului confirmând, în cazul acesta, că familia domnit
oare Cuza poartă, tripărțit în fâșii roșu, galben și albastru, etc., rezultă că tricolorul drapelului nu provenea din contopirea culorilor principatelor, ci erau chiar culorile Suveranului. Această demonstrațiune este perfect științifică și ea nu se poate respinge, pe cuvântul că, la 1842, sub Domnia lui Alesandru Ghica, și la 1848, sub guvernul vremelnicesc, tot acest tricolor figura pe steagul Muntenieí. În adevăr, Alesandru Ion Cuza, în calitatea-i de Suveran, putes să-și ia orice emblemă (cu condițiune ca armăria să nu fie la fel cu a altcuiva); ei bine, el și-a ales tripărțitul. Dar, pentru ca să n-aibă vorbă cu Vodă George D. Bibescu, care, într-unul din cartierele armăriei lui, poartă același tripărțit, Vodă Cuza și-a mai adăugat o piesă onorabilă: bordura de aur. Dar și această schimbare de arme (brisure) nu se face decît în armele aceleiași familii. Nefiind neamuri de sânge Cuzeștii cu Bibeștii, nu se poate explica rostul acelui peste-tot decât tot prin ideia tricolorului!
3). Coroana care timbrează Scutul este deschisă. Principele Cuza a vrut să păstreze, desigur, ceea ce era vechi; dar vorba e pentru ce nu a păstrat și steaua cu 5 raze? Aceasta era mai importantă, fiindcă orice schimbări, adăugiri sau scăderi din mobilele unui scut, și chiar înlocuiri de culori, au o însemnătate în heraldică: se schimbă (briser) armele spre a se deosebi de alții din aceiași familie.
Încheiem această „perioadă convențională” cu constatarea lipsei de stabilitate a steagului și a armelor, nestabilitate provenită din necunoașterea regulilor științei blazonulul
Colonel Năsturel
(Albina, Abul IV, No. 15-16, 7-14 Ianuarie 1901, pp. 392-397).>>
Sursa: https://dragusanul.ro/steagul-si-stema-romaniei-ii/
FILMUL DOCUMENTAR ȘI EDUCATIV
Filme despre „Domnul Unirii”, Alexandru Ioan Cuza
TEATRU FILM și TEATRU RADIOFONIC
MUZICĂ
„Hora Unirii” – melodie pe versuri de Vasile Alecsandri